Panait Istrati citáty

Panait Istrati foto

1   0

Panait Istrati

Dátum narodenia: 10. august 1884
Dátum úmrtia: 16. apríl 1935

Panait Istrati niekedy sa používa aj Panaït rumunský spisovateľ.


„Čo láska horko-ťažko vybuduje, to nenávisť v jedinom okamihu zrúca.“

„(on visiting the USSR after Stalin regime installed)
All right, I can see the broken eggs. Now where's this omelette of yours?“


„Özgürlüğünü kaybettiğin oldu mu hiç?

- Hayır, hiç olmadı.

-Günün birinde, bir an için kaybetmeni isterdim…Bizim gibi insanlar için bu, hayati bir zorunluluktur: Memleketinden dışarı ayak atmamış adam ne memleketini tanır ne de başka yerleri, özgürlüğünü hiç kaybetmemiş olan nefsinin iyi yanları gibi kusurlarından da habersizdir. Ah, bu zalim dünyada her şey mükemmel değildir ama hissetmek, dengeyi alt üst edinceye kadar hissetmek iyi şeydir.“
Arkadaş

„Ama dayı, sen dün sevmiş olduğun her şeyden bugün nefret ediyorsun...
– Doğru... Beni şu gördüğün hale getiren dün sevmiş olduğum şeylerdir“
Moș Anghel = Oncle Anghel

„J'ai su, moi, depuis le jour où le destin má envoyé un Barba Yani, vendeur de salep et âme divine, j'ai su qu'il doit se considérer comme heureux, l'homme qui a eu la chance de rencontrer dans sa vie un Barba Yani. Je n'en ai jamais rencontré qu'un seul, lui. Mais il m'a suffi pour supporter la vie, et, souvent, la bénir, chanter ses louanges. Car la bonté d'un seul homme est plus puissante que la méchanceté de mille; le mal meurt en même temps que celui qui l'a exercé; le bien continue à rayonner après la disparition du juste.“

„[... ] la noi, în noaptea nunţii, femeile din familie şi chiar femei străine, năvălesc în camera de culcare a tinerilor soţi, câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie şi răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei miresei, pe care o duc câteodată în triumf pentru a o arăta musafirilor, care petrec în odaia de alături. Mi s-a întâmplat să văd şi mai mult decât asta: am văzut acest steag dus în vârful unei prăjini pe şoseaua de la Petroiu la Cazasu, înconjurat de o ceată de femei turbate, care hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. Întovărăşite de un ţigan care scârţâia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei de luni, ducând “rachiu roşu” fericitei mame şi nefericitei mirese.“ Kyra Kyralina

„LA VACHE ENRAGÉE DE GEORGE ORWELL
La începutul anului 1935, editura Gallimard își propune să prezinte cititorilor francezi pe scriitorul George Orwell, cu ocazia traducerii primei sale cărți La Vache enragée. Lui Panait Istrati i se trimite textul romanului, cules și pus în pagină la tipografie. El nu cunoștea opera lui Orwell și prefața pe care o scrie este numai pe baza lecturii acestei cărți. De aceea și aprecierile se referă la „lumea lui Orwell” în comparație cu vagabonzii întâlniți de Istrati în drumurile sale.
Prefața a plăcut la Gallimard și însoțește debutul lui Orwell în fața cititorului francez. Ea a fost păstrată în toate reeditările acestei cărți, de atunci încoace. La noi, această prefață a rămas necunoscută până acum trei ani, când a fost tradusă și publicată de harnicul istoric literar Marin Bucur, însoțită și de o prezentare foarte competentă și densă, din care ne permitem să reproducem: „Apărută în 1935, în traducere franceză la editura Gallimard, La vache enragée era nu numai primul roman al lui Orwell, dar și primul tradus într-o limbă străină. Prezentarea scriitorului englez, un necunoscut atunci în Anglia, o face Panait Istrati. Am putea spune că Panait Istrati îl descoperă Europei pe Orwell, așa cum la rândul său fusese descoperit de Romain Rolland. La vache enragée corespunde în substanță și stil cu însăși literatura lui Panait Istrati. Era o carte-reportaj autobiografic prin «azilurile» de noapte și de zi ale Parisului și ale Londrei, în cea mai curată descendență și moștenire gorkiană. (…)
Romanul lui Orwell era pentru Istrati «o operă rarisimă în vemea noastră», în primul rând prin «absența totală a frazeologiei literare». Scriitorul român îl descoperea cu adevărat pe Orwell, și în același timp își făcea propriul testament literar. Prefața la romanul La vache enragée (datată «București, martie 1935», deci cu o lună înainte de a muri) este și ultima sa credință literară. Destinul, măcar acum generos, a făcut ca scrierea de adio a lui Istrati să fie în același timp și actul de recunoaștere a unuia dintre scriitorii cardinali ai conștiinței umane contemporane. Prefața lui Istrati la cartea lui Orwell este, simbolic, un testament literar, ea fiind în același timp și postfața la propria sa operă (…).
Probabil că însuși Orwell va fi apreciat că cel care putea să înțeleagă și să facă pe alții să-l înțeleagă era atunci în Europa Panait Istrati. În orice caz, Prefața lui Istrati prefigurează o continuitate în afirmarea puterii adevărului literaturii în vremurile moderne. Cum romanul lui Orwell va apare la Paris, după moartea lui Panait Istrati, noul botez literar era și un act de proprie resurecție, arătând oamenilor nu rănile primite de la ei, ci dragostea care continua să le-o poarte, căci condiția literaturii depindea vital de condiția umană.“
Amintiri. Evocari. Confesiuni

„Părinte, trebuie să aleg calea suferinței!
Mi-ai apărut ca să mă uluiești cu lumina ta și să mă orbești… Dar și ca să te păstrez. (În timp ce mă aflam la Damasc, am cunoscut întâmplări ciudate, cazuri de fanatism fără pereche. Pot fi văzuți, acolo, orbi șezând turcește pe trotuare și ghicind viitorul celor nevoiași, făcând semne cu degetele în nisipul fin, întins pe-o batistă mare. Se spune că acești nenorociți și-au stins singuri lumina ochilor, la Mecca, cu fierul roșu al dervișului, după ce au văzut mormântul Profetului, a cărui imagine sfântă țineau s-o păstreze înfășurată în bezna eternă, ca o răscumpărare pentru această favoare supremă!)
La fel și eu vreau să te păstrez, închizând ochii în fața oricărei deșertăciuni omenești… Vreau să mă țin departe de această lume prea ocupată, prea înrobită de afacerile ei și prea grijulie pentru viața îndestulată…“


„Îmi amintesc că încă din fragedă tinerețe, pe la cincisprezece-șaisprezece ani, când am părăsit lectura romanelor senzaționale și mi-am aplecat ochii asupra frumosului tărâm al literaturii adevărate, mă întrebam după fiecare lectură plăcută: „Autorul o fi oare un om bun?” Și mai târziu, când am descoperit literatura biografică, am tăbărât asupra explorării vieții oamenilor mari. Dar, totdeauna, încercam regretul de a constata că rareori era atinsă problema care mă interesa nespus: gradul de omenie al scriitorului sau artistului. Biografii satisfăceau generos curiozitatea seacă a publicului larg, scormonind până și în rufele murdare ale mortului.“

„SCRISOARE DESCHISĂ LUI CEZAR PETRESCU
În toamna anului 1931, Panait Istrati se lupta la Brăila din greu cu tuberculoza, ostracizat de neprieteni și de foști „prea buni” prieteni… Și, în ziua de 21 septembrie, are marea surpriză de a citi în Curentul articolul lui Cezar Petrescu: Panait Istrati, bolnav, care rostea, la lumina zilei, adevăruri crude pe care alți confrați nu îndrăzneau: „(…) încercarea lui Panait Istrati de a-și refixa rădăcinile sufletești în pământul natal, n-a fost prea fericită. Puțini prieteni l-au întâmpinat cu inima, și cu brațele deschise. Manifestațiile s-au dezlănțuit mai mult împotriva lui decât pentru dânsul. Printr-un paradox, s-a văzut dușmănit în aceeași măsură de naționaliștii intransigenți care nu-i iertau cuvintele aspre rostite sau scrise despre stările din România, după cum l-au întâmpinat cu pumnii încleștați și cu urlete de mânie frații tovarăși întrucomunismul integral care-l socoteau un mișel trădător al cauzei. Gazetele și revistele prea neîncăpătoare acum cinci sau șase ani pentru articolele care îl înălțau în slavi au amuțit brusc și ciudat. Sosise acasă și se simțea mai singur decât în ceasul plecării. Era pentru omul și scriitorul Panait Istrati o dramă. Pentru noi o ingratitudine.
Căci omul și scriitorul meritau ceva mai mult.

Unde-i sunt prietenii de ieri? Admiratorii frenetici?
Au rămas puțini. Am rămas cei care atunci nici nu căutasem să-i vedem chipul și ochii, fiindcă nu la sărbătorirea unui banchet se descifrează un suflet, ci în ceasul cel mai de apoi, al suferinței și al singurătății”.
La această confesiune a autorului Întunecării, Panait Istrati răspunde printr-o „scrisoare deschisă” ce apare în paginile aceluiași ziar. Ea este urmată, cum era și firesc, de „scrisori închise”, de o parte și alta, care pecetluiesc nașterea uneia din puținele prietenii frățești ale lui Panait Istrati, izbutite cu scriitori români. La prima scrisoare „închisă” a lui Cezar Petrescu, el îi răspunde: „Toate sosesc la timp, aceluia care știe să aștepte, spune un proverb franțuzesc. Așa că și dumneata îmi vii la timp, mie, care, dacă vrei, am știut să aștept. Spun că îmi vii mie, fiindcă până să văd cât am să-ți fiu eu de folos, știu precis câtă alinare a durerii mi-ai adus dumneata”. Iar într-o alta, după două zile: „Ah! frate Cezar! Dacă e adevărat că o impulsiune profundă te îndreaptă spre galera mea, să știi că multe clipe de grea povară te așteaptă, dar și multe altele de strălucită satisfacție. Căci nu uita că mânuiești un paloș redutabil. Și orice mi-ai spune de puțina ta încredere în căldura scrisului tău, eu îți afirm aci, cu mâna pe conștiință, că această căldură este reală și o cred unică în literele românești, chiar și în articolele tale cele mai neînsemnate. Și dacă într-o zi ai pune-o să sufle pe culoarele universităților și instituțiilor noastre publice, unde atâtea suflete demne gem umilite și așteaptă pe demonul lor răzbunător, multe canalii de origină romană și-ar blestema ziua în care s-au născut, și multe lacrimi de bucurie ai smulge oropsiților statului. Iar dacă o dorești, sunt gata să contribui, lângă tine, cu documentația și umilele mele puteri”.“

„Car il n'y a de beauté que dans l'illusion. Et qu'on atteigne ou non le but de sa course, l'amertume a presque le même goût dans les deux cas. Les fins se valent toujours.“ Mes departs

Podobní autori